Madame Piaf si cantecul iubirii

Fericirea se plateste cu lacrimi.

Mai mult decat oricare alta artista, Edith Piaf reprezinta un simbol al curajului de a iubi. A fost o femeie care a dus la extrem si arta, si dragostea.

Paris, 1944: la finalul ocupatiei naziste, cantareata Edith Piaf este acuzata de colaborationism. Daca va fi gasita vinovata, muzica ei va fi interzisa in Franta.

In timp ce incearca, disperata, sa isi demonstreze nevinovatia, artista face cunostinta cu Yves Montand, un tanar extrem de talentat, dar si nespus de ghinionist.

Cei doi se indragostesc si fericirea traita alaturi de Yves o inspira pe Piaf sa scrie un cantec care a devenit legenda: La vie en rose.

„Yves ii cuprinse umerii cu bratul.

— Nu ma vei parasi, nu-i asa? o intreba.

— Niciodata! striga ea, razand, cu capul dat pe spate si privindu-l intens.

Simti cum un spin mititel ii strapunge inima, fiindca stia prea bine ca nu spune adevarul.

Pana acum, mai devreme sau mai tarziu, se despartise de fiecare barbat care fusese bun cu ea si pe care-l iubise. De fiecare data fusese ca o evadare. Uneori, nu credea ca merita sa fie iubita.

Nu credea in noroc – si totusi nu-si dorea nimic in plus. Poate ca, pur si simplu, nu credea in traiul mic-burghez care mergea mana in mana cu conceptul de iubire pe viata. Acea viata tihnita nu parea compatibila cu meseria sa, cu felul in care incerca sa exprime prin interpretare sentimentele care uneau un barbat si o femeie. Dar, cand se indragostea, se simtea mult mai bine pe scena, putea intrupa arta cu mai multa pasiune.“