Singuraticul

„Fericirea inseamna sa iti dai dintr-odata seama, intr-un mod care s-ar putea numi supranatural, ca lumea e acolo si ca tu esti in lume, ca existi, ca exist. In prezent, totul parea sa dovedeasca inexistenta lucrurilor si propria mea inexistenta. Mi-era frica sa nu dispar. Ascultand si uitandu-ma atent prin camera sau pe fereastra, mi se parea ca mici seisme imperceptibile, dar destul de numeroase, dadusera lumii o mare fragilitate.“

Comparat adesea cu Strainul de Albert Camus sau cu Greata de Jean-Paul Sartre, Singuraticul, publicat in 1973, este unicul roman scris de Eugène Ionesco. Volumul de fata reprezinta nu o extensie a gandirii pesimiste sau nihiliste, ci o radiografie plina de compasiune a singuratatii umane.

Un mic-burghez de varsta mijlocie – un functionar singuratic si plictisit –, al carui nume nu-l cunoastem, mosteneste o suma enorma de bani dupa moartea unchiului sau din America. Isi da demisia de la locul de munca, unde lucra de cincisprezece ani, si se muta intr-un apartament mult mai mare, in care, printre altele, isi petrece timpul gandindu-se la moarte.

Are o scurta aventura cu chelnerita de la restaurantul unde mananca regulat, dar nici asta nu-i domoleste anxietatea. Cand izbucnesc violente in apropierea casei lui, se alatura revolutionarilor din strada si vede aceasta demonstratie ca pe o ilustrare a propriei catastrofe interioare, caci norocul neasteptat nu a dus decat la singuratate, disperare si nebunie.

„Ionesco analizeaza cu mare pricepere o tema care apare in multe dintre piesele sale – frica de moarte. Aici, frica nu reprezinta o preocupare intelectuala la moda, ci mai degraba o durere viscerala permanenta.“ The New York Times

„S-ar putea ca peste cativa ani sa ne dam seama ca Singuraticul este una dintre operele esentiale ale timpului nostru, care sondeaza si detaliaza boala secolului.“ Le Point