Viata mincinoasa a adultilor

Lumea interioara a Giovannei se prabuseste cand isi aude tatal spunand ca fata ei isi pierde dragalasenia si incepe sa semene cu cea a dispretuitei matusi Vittoria. Viata ei devine o cautare chinuitoare a oglinzii in care să se poata vedea cu adevarat. Giovanna se cauta pe sine in doua orase inrudite ce se urasc reciproc: orasul Napoli al inaltimilor si al rafinamentului si acelasi oras, dar al adancurilor, un loc al excesului si al vulgaritatii. Fata se misca intre cele doua realitati inainte si inapoi, fara a gasi raspunsuri sau o cale de a se salva, ajungand in schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o si care nu e nici pe departe atat de frumoasa pe cat a crezut ea.


„Am crescut intr-o lume in care parea normal ca barbatii (tati, frati, iubiti) sa aiba dreptul sa te loveasca pentru a te corija, sa te educe ca femeie, in fine, pentru ca-ti voiau binele... Puterea masculina, fie ca e exercitata in mod grosolan, fie politicos, vrea sa ne subordoneze in continuare. Prea multe femei sunt umilite in fiecare zi si nu doar in plan simbolic." - Elena Ferrante

„Fanii Tetralogiei Napolitane vor regasi si in acest roman temele la care Ferrante se intoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumusetii si a vulgaritatii, banii, prietenia dintre femei, relatiile dintre mame si fiice." - Times Literary Supplement

Fragment din cartea Viata mincinoasa a adultilor, primul roman scris de Elena Ferrante după Tetralogia Napolitana:

A doua intalnire m-a marcat mai mult decat prima. Am descoperit, asa, pentru inceput, ca aveam n vid interior capabil sa ingita orice sentiment intr-un timp foarte scurt.

Fragment din carte:

In acelasi timp , desi continuand sa nu cred in Dumnezeu , ma dedicam rugaciunii ca si cum as fi crezut. Doamne  - imploram - , fa ca tatal meu si Mariano sa se fi certat cu adevarat din cauza marxismului si a sfarsitului istoriei , fa sa nu se fi intamplat asa pentru ca Vittoria i-a telefonat tatalui meu si i-a relatat ce i-am povestit. Intr-un prim moment mi s-a parut ca Domnul ma asculta inca o data. Din ce stiam, Mariano fusese cel care se napustise asupra tatalui meu si nu invers, asa cum, in schimb, in mod sigur s-ar fi intamplat daca Vittoria ar fi folosit denuntul meu ca sa faca, la randul ei , un denunt. Dar am inteles repede ca ceva nu se potrivea. De ce incepuse tatal meu sa-l ocarasca pe Mariano intr-un dialect pe care nu-l folosea niciodata? De ce plecase Costanza de acasa trantind usa? De ce tatal meu , nu sotul ei, alergase dupa ea?

In spatele mincinilor mele dezinvolte , in spatele rugaciunilor mele , traiam intr-o stare de neliniste. Probabil ca Vittoria ii spusese tatalui meu totul si tatal meu daduse fuga acasa la Mariano sa se certe cu el. Costanza , gratie acelei confruntari, alfase ca sotul ei tinea , sub masa, gleznele mamei mele intre ale lui si facuse, la randul ei o scena. Probabil ca asa decursesera lucrurile. Dar de ce urlase Mariano la sotia lui, in timp ce ea, dezolata, parasea apartamentul din strada Cimarosa: da, cara-te , tarfa, sa nu te mai intorci? Si de ce alergase tatal meu dupa ea?

Simteam ca era ceva ce-mi scapa, ceva spre care imi indreptam uneori atentia ca sa-i prind sensul si apoi, imediat ce sensul incepea sa se iveasca , ma retrageam.