Aventurile iscusitului Hidalgo Don Quijote de la Mancha

Cervantes implinise cincizeci de ani cand, intamplator, a facut o calatorie prin Mancha. Locuitorii unui mic sat, numit Argamazilla s-au luat la cearta cu el din anumite pricini si l-au tarat in temnita, unde a ramas ceva vreme. Aici a inceput sa scrie la „Don Quijote“...

„Don Quijote“ ramane capodopera literaturii spaniole. Astazi poate fi socotit cel mai frumos roman cavaleresc din cate s-au scris vreodata, si se va citi necontenit. Miguel de Cervantes Saavedra e un Homer al povestirii glumete. Opera lui e presarata cu un cinism de o rara eleganta, inchipuirea lui nu cunoaste margini. Bogatia cu­vantului se revarsa ca o apa nestavilita, plina de adevar si de intelepciune. Adaugati la aceasta o minunata intuitie a faptelor intime ale spi­ritului si o filosofie nesecata in infatisari ce se pare ca stapanesc o harta noua si intreaga a inimii omenesti. Cervantes vede adancul omului. Aceasta filosofie este amestecata cu instinctul comic si romantic. Marea insusire a scriitorului spaniol a fost aceea de a fi intrupat – in­tr-un nebun intelept, trecator printr-o lume nesincera cu ea insasi, dornica mai mult sa batjocoreasca viata decat s-o ridice – toata nelinistea omeneasca plecata spre ceva mai bun si mai apropiat de Dumnezeu, acel ceva sortit sa infrunte veacurile.

Miguel  de  Cervantes  Saavedra

La 9 octombrie 1647 se naste Miguel de Cervantes, fiul lui Rodrigo de Cervantes si al Leonorei de Cortinas, in orasul Alcala de Henares, tinutul Castiliei, regiune condusa, la acel timp, de Carol Quintul.

Isi face studiile la Madrid, sub inteleapta calauzire a unui profesor invatat, fiind unul dintre scolarii cei mai harnici. Desi parintii isi doresc sa faca din el un preot sau un doctor, Cervantes, mare   iubitor de literatura, incepe sa scrie versuri de foarte timpuriu.

O elegie asupra mortii reginei Isabella de Valois, cateva sonete, un mic poem numit Filene au fost primele lui incercari, primite insa cu nepasare de cititori.

Paraseste Spania si se opreste la Roma, unde mizeria il sileste sa intre sluga la cardinalul Giulio Acquaviva, caruia ii servea si ca un fel de secretar.

Dezgustat, bineinteles, Cervantes devine ostas si ia parte cu multa ravna la vestita batalie de la Lepanto, castigata de don Juan de Austria, la 1571, unde este si ranit.

Se inroleaza timp de trei ani in garnizoana din Napoli.

Cand doreste sa treaca in Spania pe o galera a lui Filip al 11-lea este prins de catre Dali Mami, cel mai temut corsar din vremea aceea, si dus in Alger.

Se hotaraste in cele din urma sa evadeze in larg, impreuna cu alti paisprezece robi, si ei spanioli. Un rob navarez, folosit de stapanul sau sa ingrijeasca o gradina intinsa aproape de tarmul marii, isi lua sarcina sa sape, in locul cel mai ascuns, o bolta incapatoare sub pamant, in stare sa-i ascunda, pana in ceasul dezrobirii, pe toti cei cincisprezece spanioli. Navarezul se stradui doi ani in sir pana sa dea gata ascunzatoarea.

Viano, omul care ii ajuta in planul lor de evadare, lua de la vicerege o corabie usoara si ajunse pe coasta marii, in apropiere de Alger, la 28 septembrie 1677, unde era asteptat cu cea mai chinuitoare nerabdare, dar, in clipa cand corabia atinse pamantul, cativa mauri ce treceau intamplator cu treburi spre tarm ii recunoscura numaidecat pe crestini si incepura sa strige dupa ajutor. Viano, tremurand de spaima, vasli din nou spre larg si, saltand printre valuri, se facu nevazut, nemaiintorcandu-se niciodata.

Cervantes, amagit de soarta, tradat de tovarasul sau si cazut din nou in robie, simti parca si mai necrutatoare dorinta de a scapa din lanturi. De patru ori incerca, si de fiecare data era cat pe-aci sa fie rapus.

Regele Algerului, care tinea sa fie el insusi stapanul unui rob atat de curajos, il cumpara pe Cervantes de la corsarul Mami si-l puse sub strasnica paza.

Mama lui Cervantes, Leonora de Cortinas, vaduva si saraca, vandu tot ce mai avea si alerga la Madrid sa duca trei sute de ducati parintilor Sfintei-Treimi, insarcinati cu rascumpararea robilor. Aceasta suma nu era insa indestulatoare; regele pretindea cinci sute de scuzi de aur. Calugarii, induiosati peste masura de dragostea si ravna vaduvei de a-si scapa copilul din robie, intregira suma, si Cervantes fu rascumparat la 19 septembrie 1580, dupa o robie de cinci ani.

Reintors in Spania, dezgustat de viata ostaseasca si hotarat sa-si inchine viata literelor, se retrase langa mama sa, cu nadejdea ca va putea s-o hraneasca din munca lui. Cervantes avea pe atunci treizeci si trei de ani.

Tipari la inceput Galatea (1585), din care nu dadu decat primele sase carti, si pe care n-a sfarsit-o niciodata, cu toate ca in prefata partii a doua din don Quijote marturiseste ca-n curand o va da la lumina. Lucrarea a fost bine primita. In acelasi an, Cervantes se casatori cu dona Caterina de Palacios, fiica unor hidalgi vestiti din Esquivias, oameni saraci insa.

Cervantes implinise cincizeci de ani cand, intamplator, facu o calatorie prin Mancha. Locuitorii unui mic sat numit Argamazilla se luara la cearta cu el din anumite pricini si il tarara in temnita, unde ramase ceva vreme. Aici a inceput sa scrie la don Quijote.

Cervantes, nerabdator sa-si dovedeasca recunostinta fata de contele de Lemos, ii inchina volumul Nuvele exemplare, care se tipari in 1613, cu opt ani in urma aparitiei primei parti din Don Quijote (1605). In anul urmator (1614), dadu la iveala Viaje Del Parnaso. Dar aceste opere nu-i aduceau decat prea putin, in timp ce ajutorul contelui de Lemos devenea din ce in ce mai neindestulator.

In acelasi an, 1614, un aragonez care isi lua numele de Avellaneda, tipari un fel de urmare a lui don Quijote; lucrare proasta, lipsita de gust si de spirit, dar in care se intalneau la tot pasul ocari pornite impotriva lui Cervantes. Acesta raspunse asa cum trebuia sa raspunda oricarei satire rautacioase: tipari partea a doua din don Quijote, mult mai buna decat cea dintai (1615).

Cat timp a trait Cervantes, a fost citit Avellaneda; dupa moartea lui Cervantes, numele celuilalt n-a mai fost deloc pomenit.

Partea a doua din don Quijote a fost cea din urma lucrare tiparita in timpul vietii lui Cervantes. Lucra la romanul Persiles y Sigismunda, cand fu lovit de boala care il si rapuse: dropica (hidropizia). Simtise de timpuriu ca n-avea sa se mai lecuiasca; si, de teama ca nu va putea sa-si sfarseasca opera, isi agrava boala, lucrand necon­tenit, peste puterile lui. Se istovi in cele din urma.

Linistit si senin pe patul mortii, dupa cum sub povara nenorocirilor se pastrase totdeauna intelept si rabdator, statornicia si increderea in sine l-au calauzit pana in ceasul din urma, nedesmin­- tin­du-se o singura clipa.

Cu patru zile inainte de a muri, trimise sa i se aduca romanul Persiles y Sigismunda, pe care il inchina tot contelui de Lemos, care tocmai se reintorcea din Italia, prin cateva randuri scrise in pripa cu mana tremuratoare: „Cunosc o veche romanta spaniola, scrise el, care mi se potriveste de minune si care incepe prin aceste cuvinte:

Grabeste moartea-n urma mea; o stiu;

Eu, linistit, ma-ndemn acum sa-ti scriu...

...ma simt mahnit ca n-am putut sfarsi cele cateva lucrari cari v-au fost inca de la inceput inchinate (ii spunea contelui de Lemos), cum ar fi de pilda Saptamanile Gradinii si cele din urma carti din Galatea, careia stiu ca i-ati pastrat o sincera prietenie; dar pentru asta ar trebui o minune a celui Atotputernic, si eu nu-i cer altceva decat sa aiba pururi grija de Inaltimea Voastra“.

Aceste randuri au fost scrise la 19 aprilie 1616. Cervantes a murit pe 23 aprilie, la varsta de saizeci si opt de ani si sase luni.

Don Quijote ramane capodopera literaturii spaniole. Astazi poate fi socotit cel mai frumos roman din cate s-au scris vreodata, si el se va citi necontenit. Cervantes e un Homer al povestirii glumete. In opera lui intalnesti un cinism de o rara eleganta, inchipuirea lui nu cunoaste margini; bogatia cuvantului se revarsa ca o apa nestavilita, plina de adevar si de intelepciune. Adaugati la aceasta o minunata intuitie a faptelor intime ale spiritului si o filosofie nesecata in infatisari ce par ca stapanesc o harta noua si intreaga a inimii omenesti. Cervantes vede adancul omului. Aceasta filosofie se amesteca cu instinctul comic si romantic. De aici neasteptatul care invaluie in fiecare clipa personajele, fie prin actiune, fie prin stil. Personajele raman intelese cu ele insele; dar faptele si ideile nu au astampar in jurul lor; ele se zamislesc intr-o vesnica reinnoire din ideea-mama; vantul, care aduce fulgere, sufla necontenit: aceasta e legea marilor opere.

Noutatea, in opera lui Cervantes, si indeosebi in don Quijote, tocmai multumita bogatei fantezii a autorului, poate fi socotita totdeauna fireasca.

Ironia nu face sa schioapete actiunea. Dimpotriva. Hazul e sanatos, strain de rautate, omenesc inainte de toate, si daca intre don Quijote si Sancho Panza ai sa intalnesti deosebiri de gandire si de interpretare, amandoi sunt unul si acelasi, prin darul neasemuit al autorului de a intrupa in fiinta unuia ceea ce pare ca i-ar lipsi celuilalt. Aceasta se datoreza intr-o mare masura marelui talent al lui Cervantes. In aceasta privinta, el nu poate fi socotit cu nimic mai prejos de Dante si Shakespeare. Caci, cu toate ca uimeste aceasta inzestrare de a manui o lume pururi noua prin inchipuire, personajele din don Quijote traiesc, simt, se framanta cu tot neastam­­parul pe care il simtim desprinzandu-se din fiinta noastra. Marea insusire a lui Cervantes a fost aceea de a fi intrupat intr-un nebun intelept, trecator printr-o lume nesincera cu ea insasi, dornica mai mult sa batjocoreasca viata decat s-o ridice, toata nelinistea omeneasca plecata spre ceva mai bun si mai apropiat de Dumnezeu sortit sa infrunte veacurile.

Cea dintai traducere in romana a marei opere a lui Miguel Cervantes a fost aceea a lui Ion Heliade Radulescu, tiparita la 1840 in tipografia lui Eliad insusi: Don Chishot dela Manca, din scrierile lui M. Cervantes, tradus in romaneste din frantozeste dupe Florian, de I.R. Aceasta traducere, care cuprinde numai cincizeci de capitole si din care s-au inlaturat pasaje in stransa legatura cu actiunea, se opreste insa la partea intai.

Alte traduceri au aparut fragmentar, unele nesemnate, facute, bineinteles, tot din frantuzeste, intr-o limba care prin nimic nu se putea apropia, cat de putin, de maretia originalului.

Al. Iacobescu