Produsul a fost adaugat in cos

    Visatorii nu mor niciodata

    - 10% Reducere

    31.50 Lei

    35.00 Lei

    In stoc

    Preluare comenzi:

    0723.193.019

    Transport gratuit pentru comenzi peste 199 lei

    5.00 din 1 Opinii
    ISBN: 9786066391221 Autor: Carmen Voinea - Raducanu Editura: For You Data aparitie: Noiembrie 2016 Format: 14 x 20 cm

    Descriere

    „Ne ştim şi lucrăm împreună de 20 de ani. Ne-am mârâit în total de trei ori. Încă mai cred că eu am avut dreptate şi ea a greşit. Asta ca să punctăm, de la bun început, căpoşenia mea şi răbdarea ei cu mine, chiar şi atunci când eu greşeam...

    Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viaţă: cu toată încrederea una în alta, cu toată înţelegerea aia din priviri, fără prea multe cuvinte... Chiar aşa, Carmencita nu vorbeşte mult. Poate şi din vina mea, mă ştiţi doar... :) Are defectul ăla major – de a pune totul în suflet, de a sta să aranjeze rafturile alea interioare cu o răbdare de chinez, pe categorii. Puţini am avut şansa să dăm o raită prin sufletul ei, doar că plimbarea e riscantă. Dai acolo de nişte trăiri pe care nu ştii cum a putut să le ducă pe picioare şi cum i-a rămas totuşi zâmbetul ăla magic şi atât de tânăr în ochii ei albaştri. O bănuiesc că, în loc de butoaie cu murături, ca toate femeile moldovence, a strâns altundeva toate lacrimile şi toate patimile pe care i le-a dat viaţa la trăit. Şi, pentru că are mai multă forţă decât toate femeile pe care le-am cunoscut (mă includ aici şi pe mine), a rostogolit butoaiele alea şi le-a trimis departe, în drumul lor. Ca să nu-i încurce ordinea şi să facă loc pentru alte trăiri, pentru alte fiinţe, cu două sau patru picioare, cu coada-n sus sau în jos. Pentru că asta e o altă superputere a Carmencitei: iubeşte fără să judece pe nimeni, Dumnezeu ştie cum poate!
    Nu cunosc altă fiinţă de la care să fi învăţat mai multe şi care să-mi fi arătat cu mai multă fineţe unde greşesc. Aterizarea mea cu picioarele pe pământ, nu în cap, după fiecare pornire de a-mi monta două aripi, crezând că pot să mă uit mai eficient de sus la lume, i se datorează în cele mai multe situaţii.
    Înţelepciunea ei a fost cel mai bun antidot pentru toate deraierile mele. Iar treaba asta funcţionează doar dacă între participanţii la acest trafic există o iubire şi o încredere reciproce.
    Nu m-am mirat deloc când am auzit că s-a apucat de scris, cum nu mă miram nici până atunci de toate cărţile pe care le citea şi care i se lipeau de suflet. E o fiinţă dependentă de poveste, care stăpâneşte magica deprindere de a şti ce să facă din cuvinte bine alese şi inspirat potrivite. Am citit tot ce a scris până acum şi, dacă pentru ceilalţi era doar o surpriză plăcută că scrie atât de profund, pentru mine e o linişte că la ea în suflet s-a făcut lumină şi ordine şi că poate sta acolo, cu laptopul în braţe, scriind cu zâmbet şi pace. Carmencita mea scrie exact aşa cum zâmbeşte: ochi în ochi, fără niciun falset, fără nicio floricică de stil inutilă. Scrie adevărat, exact ca-n viaţă, exact ca în orice suflet de femeie căreia i s-a dat, i s-a luat, a pornit într-o direcţie, dar fericirea ei în alta, i s-a ridicat în faţă un zid înalt cât casa, l-a dărâmat cărămidă cu cărămidă sau l-a umplut de flori căţărătoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au ieşit altele în cale, a dat de iubire când alte femei închid subiectul, a tăcut când ar fi avut atâtea de spus şi a început să scrie exact atunci când totul în jurul ei era...muzica aceea. A ei.

    Nu-i de mirare că o citeşti de parcă asculţi o muzică bună, cu armonii neaşteptate şi ritm ca bătăile inimii... Şi ca să nu credeţi că va fi o lectură cu şerveţele obligatorii, vă avertizez că Cita are umor şi nu-l ţine numai pentru ea. Tocmai de aceea, şi finalul meu va fi neaşteptat: în versuri. I le recita fii-miu când avea 4 ani, dar exprimă exact starea de spirit şi motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris:

    Cita, Cita, zăpăcita,
    S-a jucat cu dinamita.
    Dinamita a luat foc
    Şi-a făcut poc, poc!

    Acu’ sper că e şi mai clar de ce o iubesc!”  (Mihaela Rădulescu Schwartzenberg)

    „Cei care o cunosc sunt tentați să vorbeasă despre frumusețea sufletului ei, pe care Carmen Voinea-Răducanu îl poartă la vedere și îl dăruiește tuturor, cu o generozitate nebună. Dar, de data asta, norocoșii care au ajuns s-o citească au descoperit chiar frumusețea sufletului lor! Pentru că scrisul lui Carmen, cu efect splendid-răscolitor-terapeutic, are darul neasemuit de a scoate la iveală tot ceea ce e mai bun în fiecare dintre noi. După ce vei străbate cartea, privește-te în oglindă și bucură-te descoperind că nu s-a pierdut nimic din ce-a fost bun în tine! Și apoi dăruiește cartea asta celui mai bun și drag prieten...”  (Alice Nãstase Buciuta)

    „Carmen Voinea - Răducanu. Cu toate că autoarea ni se dezvăluie cu sinceritate şi inocenţă prin fiecare cuvânt pe care-l scrie, găsirea etichetelor exacte pentru a-i prezenta stilul pare o sarcină mai complicată decât am crede. Şi aceasta deoarece opera ei este de o bogăţie şi o complexitate care fac dificilă încadrarea într-un gen anume. Pe scurt, este inefabilă.
    Citind-o pe Carmen Voinea - Răducanu, ai ocazia să descoperi confesiunile unui suflet în care au ars mocnit dureri, iubiri, speranţe şi iluzii şi din ale căror rămăşiţe fumegânde s-a înălţat până la cer o flacără pură ce a sublimat în ea toată suferinţa trecutului, s-a spart apoi în mii de scântei şi s-a recompus aievea, ca o veritabilă pasăre Phoenix, în fiinţă nouă, păstrând totuşi în ADN-ul ei sămânţa melancoliei, dulce povară a unor sfârşituri prea timpurii şi a unor începuturi prea târzii.
    Chiar dacă viaţa a purtat-o uneori foarte sus şi de cele mai multe ori foarte jos, aducând-o periodic în infernul singurătăţii şi în genunile neputinţei, autoarea şi-a strâns de fiecare dată suferinţa şi a urcat cu ea, cioranian, pe culmile disperării, apoi şi-a continuat drumul spre înalt, suindu-se pe aripi de vis până la Cer, de unde îi zâmbesc mereu, plini de speranţă, îngeri mii şi mii.
    Căci da, din tot acest zbucium lăuntric sfâşietor, redat sublim în metafore elevate, transpare paradoxal Speranţa, resuscitată cu obstinaţie în toţi anii marilor dureri şi ai uriaşelor neputinţe. Deşi majoritatea poveştilor depănate sunt triste, dar în fiecare silabă adevărate, în opera lui Carmen Voinea - Răducanu resemnarea e numai o iluzie, optimismul fiind constanta care a readus-o mereu pe Cale. Oricât de multe încercări i-ar fi aşternut la picioare viaţa, cu ultimele fărâme de energie autoarea a găsit mereu motivaţia de a merge mai departe, poate rătăcind nordul din când în când, dar fără să piardă vreodată busola speranţei.
    Visul i-a fost mereu la îndemână, alinare şi supliciu în acelaşi timp. Muzica pianului i-a acompaniat visarea, accentuându-i uneori solitudinea, dar destul de des şi efuziunea. Scrisul i-a fost refugiu, leac şi binecuvântată modalitate de împăcare cu sine şi cu viaţa. Cu fiecare pagină nouă şi cu fiecare cititor vrăjit, autoarea s-a vindecat de efemer deoarece în cuvintele răspândite celorlalţi ea a găsit ceea ce căuta dintotdeauna şi ceea ce, în taină, speră orice scriitor: iertarea supremă, izbăvirea prin scris.
    Dând ecou micilor bucurii şi marilor nelinişti ale fiecăruia, cartea lui Carmen Voinea - Răducanu este o odă închinată Speranţei şi visătorului care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Iar visătorii nu mor niciodată, nu-i aşa?”      (Carmen Radu)

    Opinii clienți

    Clara L. 17 februarie 2017 Stars: 5 of 5 !

    Clara L. a cumparat acest produs în 14 decembrie 2016

    Spune-ți părerea despre acest produs

    *
    *
    *
    *
    *  - Câmpuri obligatorii

    Stocul pentru acest produs este epuizat.

    Daca doriti sa va anuntam cand revine in stoc introduceti adresa dumneavoastra de email.

      Produsul a fost adaugat in cos