Produsul a fost adaugat in cos
    Ucraina si Rusia, iubire si ura

    35.00 Lei

    31.50 Lei

    Economisesti 3.50 Lei

    Comanda prin telefon: 0723.193.019

    Comanda prin telefon:

    0723.193.019

    Transport gratuit pentru comenzi peste 149 lei

    Gen: Istorie ISBN: 9786069602447 Limba: Romana Subgen: Istoria Europei Autor: Michael Tchernoff-Horovitz Editura: Neverland Coperta: Brosata Data aparitie: 2022 Pagini: 208 Format: Fizic

    Descriere

    Ucraina și Rusia au o istorie comună dar, totuși, atât de plină de contradicții și conflicte – limbile și culturile sunt asemănătoare, însă destul de diferite, iar istoria dovedește că nici Uniunea Sovietică nu a putut să le aducă la un numitor comun, ba chiar dimpotrivă! Asta chiar dacă mulți lideri ai URSS  – Hrușciov, Brejnev, Cernenko sau Gorbaciov  – erau ucraineni sau aveau legături foarte strânse cu Ucraina…

    Rădăcinile conflictului dintre Rusia şi Ucraina sunt adânci. În esenţă, Moscova nu acceptă independenţa Kievului.

    Marele jurnalist Ryszard Kapuściński scria în 1991: „Viitorul Ucrainei se va desfășura în două direcții: relațiile cu Rusia și relațiile cu Europa, cu lumea. E nevoie de amândouă ca viitorul să fie favorabil“. Și pentru că Ucraina n-a reușit să se poziționeze față de sine, n-a reușit nici față de Rusia.

    Tensiunile dintre Rusia şi Ucraina au o istorie care ajunge până în Evul Mediu. Rădăcinile ambelor ţări sunt comune, legate de civilizația slavă timpurie, şi se regăsesc în aşa-numita Rusie Kieveană, motiv pentru care Vladimir Putin se referă deseori la „un singur popor“.

    În realitate, drumurile celor două naţiuni au fost secole la rând separate şi s-au dezvoltat două limbi şi două culturi – înrudite şi totuşi atât de diferite. În vreme ce Rusia a evoluat politic până ce a ajuns un imperiu, Ucraina nu a reuşit să pună bazele unui stat propriu și stabil. În secolul al XVII-lea, mari zone din actuala Ucraină deveneau parte a Imperiului Ţarist.

    După dezintegrarea acestui conglomerat politico-statal, în 1917, Ucraina a devenit pentru scurt timp independentă, până când Rusia Sovietică a recucerit-o cu arma în mână, Lenin trasându-i granițele în interiorul noului stat bolșevic și acordându-i o autonomie relativă, mai ales la nivel cultural, proces întrerupt însă apoi cu brutalitate de Stalin, după 1930, când represiunea a căpătat forme tipice unui genocid, după opinia multor istorici.

    De-a lungul istoriei moderne, teritoriul ucrainean nu a funcționat ca un model statal de sine stătător, ci a fost condus și împărțit între mai multe state, printre care Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Imperiul Habsburgic sau Rusia Țaristă. Abia la sfârșitul Primului Război Mondial, Ucraina a experimentat ceea ce înseamnă să fie un stat independent pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de-a deveni parte din Uniunea Sovietică, metamorfoza bolșevică a vechiului Imperiu Țarist.

    Istoricii sovietici au descris adesea Rusia Kieveană dreptul „leagănul comun al Rusiei, Ucrainei și Belarusului“.

    În anul 882, armata condusă de către Oleg din Novgorod, un prinț cu origini scandinave, a ocupat orașele Smolensk și Kiev, moment în care Oleg a decis ca cel de-al doilea oraș să devină capitala țării datorită poziției sale strategice de pe râul Nipru. Mergând înapoi în timp, orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Khazar. Dar khazarii au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei nu era omogen din punct de vedere etnic, fiind locuit de mai multe triburi slave (între care polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croații albi și dulebeții). Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene, care a devenit pentru o perioadă de timp, în secolul al XI-lea, cel mai întins stat din Europa. El era cunoscut și sub numele de Rutenia (denumirea latină pentru teritoriul slavofon). „Rutenia” a fost un termen folosit după invazia mongolă pentru desemnarea teritoriilor occidentale, desprinse din Rusia Kieveană.

    Numele „Ukraina” apare pentru prima oară în cronicile secolului al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei apare pentru prima oară în secolul al XV-lea. Originea acestui cuvânt este explicată de etimologi ca provenind dintr-un cuvânt slav vechi, care ar fi însemnat „teritoriu“ sau „ținut de frontieră“.

    În anul 1654 se petrece un eveniment de o mare însemnătate istorică, dar care a generat o controversă care nu s-a încheiat nici până astăzi. Hatmanul cazacilor zaporojeni, Bogdan Hmelnițki, unul dintre marii eroi ai istoriei Ucrainei, a încheiat o alianță strategică cu rușii, din dorința de a căuta un aliat puternic contra polonezilor. Așa a început îndelungata și complexa istorie a relațiilor dintre Rusia și Ucraina, iar cele două țări văd diferit acel tratat. Hmelnițki a cerut țarului să încorporeze statul cazacilor sub forma unui ducat autonom, sub protecția rușilor, și a jurat credință țarului rus. Momentul a rămas în istorie sub numele de Tratatul de la Pereiaslav (localitate aflată la 100 km sud de Kiev), dar textul original nu s-a păstrat și sunt multe interpretări ale acelui moment istoric. Un motiv esențial pentru care Hmelnițki a ales o alianță cu Rusia ține de faptul că rușii erau ortodocși, dar „este clar că elitele ruse și cele ucrainene nu se considerau înfrățite și nici membre ale aceluiași popor“.

    O dovadă a diferențelor este și faptul că cele două părți vorbeau limbi diferite și aveau nevoie de interpreți pentru a se înțelege la întâlnirile oficiale dintre conducătorii lor. Un element important în dinamica acestor relații a fost reprezentat de cazaci. Primii cazaci erau nomazi, trăiau din ceea ce le oferea stepa din sudul Ucrainei și pescuiau, vânau și jefuiau. După 1600, numărul cazacilor a crescut și forța lor militară a devenit cunoscută până departe în Europa de Vest. Cazacii deveniseră importanți în jocurile politice dintre poloni și otomani, dar și pentru puterile din centrul Europei. Rusia a profitat mai târziu de slăbiciunea statului polonez și Ucraina a devenit pentru Rusia o poartă către Europa.

    Cu ajutorul cazacilor, rușii au obținut victorii împotriva suedezilor și a otomanilor și tot cu ajutorul lor au eliminat hanatul tătăresc al Crimeei și au ajuns la Marea Neagră. Rusia a încorporat treptat părți din statul cazacilor, iar la 1775 armata cazacilor zaporojeni din regiunea Niprului inferior a fost desființată după ce rușii au câștigat un război împotriva otomanilor. La 1783, Imperiul Rus anexează Crimeea, care va rămâne un motiv de discordie peste veacuri. Guvernarea directă a țarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei.

    După împărțirile Poloniei din 1772, 1793 și 1795, Galiția a trecut sub administrația AustroUngariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Ca urmare a unui lung șir de războaie cu Imperiul Otoman, turcii și aliații lor tătari au fost alungați din sudul Ucrainei. În același timp, Ungaria a păstrat controlul asupra zonei Transcarpatia. Intelectualii ucraineni au fost însuflețiți de vântul naționalist care bătea prin toată Europa, în care naționalitățile asuprite visau să se elibereze de sub dominația marilor imperii. Tradițiile și limba ucrainene au trecut printr-o perioadă de redescoperire și revigorare. Autoritățile ruse se temeau însă de posibilitățile apariției unor tendințe separatiste și au impus limite în calea dezvoltării culturii ucrainene, ajungând până la interzicerea studierii și folosirii limbii ucrainene. Unii dintre intelectualii ucraineni au devenit artiști de frunte ai Imperiului Rus. Printre cei mai cunoscuți se număra Nikolai Gogol, care este considerat unul dintre marii scriitori ruși.

    Primul Război Mondial și seria de revoluții din Europa, printre acestea numărându-se Revoluția din Octombrie, au zguduit marile imperii europene. Între 1917 și 1918 au apărut mai multe republici ucrainene, care s-au bucurat pentru scurte perioade de timp de independență  – Republica Populară Ucraineană, Republica Populară a Ucrainei Occidentale și câteva „republici roșii” ucrainene. Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiilor German și Austro-Ungar, a Armatei Roșii bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno. Încercările ucrainenilor de obținere și păstrare a independenței au fost zădărnicite de o serie de evenimente.

    Primul a fost înfrângerea suferită în timpul războiului cu Polonia. În 1920, liderul polonez Józef Piłsudski și cel ucrainean, Simon Petliura, au semnat tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul „Operațiunii Kiev“. Nu numai că polonezii aliați cu ucrainenii nu au reușit să înfrângă Gărzile Roșii, dar Polonia s-a găsit în fața primejdiei dispariției de pe harta politică. În timpul noului conflict polono-sovietic, obiectivele lui Piłsudski s-au modificat radical, lucru consfințit de prevederile Tratatului de Pace de la Riga, semnat în martie 1921. Ca urmare a acestui tratat, teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în a doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Ideea națională ucraineană nu doar că a supraviețuit în perioada interbelică, dar s-a răspândit și întărit și în teritoriile din estul și sudul nou înființatei RSS Ucrainene, teritorii locuite de o populație mixtă din punct de vedere etnic. Cultura ucraineană s-a bucurat de o perioadă de renaștere datorată politicii permisive a bolșevicilor de până la jumătatea deceniului al patrulea. În această perioadă, a fost pus în aplicare un program impresionant de ucrainizare. Dezvoltarea rapidă a sistemului de învățământ în limba ucraineană a dus o creștere spectaculoasă a gradului de alfabetizare a ucrainenilor, în special în regiunile rurale. Odată cu acest proces a avut loc o masivă migrație a populației rurale spre orașe, care au suferit la rândul lor un proces profund de ucrainizare, atât din punct de vedere al compoziției etnice, cât și din punct de vedere cultural. A avut loc o adevărată explozie culturală, apărând noi edituri și publicații în limba ucraineană. Folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, de la locul de muncă la guvernul de la Kiev, iar recrutarea cadrelor de conducere a fost o parte integrantă a „indigenizării“. Dacă, la începuturile existenței RSS Ucrainene, cea mai mare parte a aparatului de conducere de stat era compus din persoane rusofone, spre sfârșitul deceniului al treilea, peste jumătate dintre cadrele de conducere ale partidului erau ucraineni. În ciuda campaniei sovietice antireligioase, a fost înființată Biserica Ortodoxă Națională Autocefală ucraineană.

    Bolșevicii au considerat la începutul guvernării lor că biserica ucraineană este folositoare în lupta împotriva monopolului Bisericii Ortodoxe Ruse, privite cu neîncredere de regim, ca instituție fundamentală a Imperiului Rus. Profitând de aceste circumstanțe, biserica ortodoxă ucrainenă a prosperat pentru o perioadă de timp, câștigând un mare număr de aderenți, în special în rândurile țărănimii ucrainene. 

    Noutati

    35.90 Lei

    49.90 Lei

    27.90 Lei

    49.90 Lei

    109.00 Lei

    29.00 Lei

    49.99 Lei

    44.99 Lei

    Titluri de la acelasi autor

    Lasa un review

    Campurile marcate cu asterix sunt obligatorii.

    Stocul pentru acest produs este epuizat.

    Daca doriti sa va anuntam cand revine in stoc introduceti adresa dumneavoastra de email.

      Produsul a fost adaugat in cos