Pofte, taine si amoruri in vechile orase romanesti

Contrar viziunii poetului-filosof Lucian Blaga, veșnicia nu s-a nascut neaparat la sat – sau nu doar la sat, în alternanța vale-deal a spațiului mioritic. Și orașele, târgurile sau micile citadele de la noi ale unei mereu incerte urbanitați își revendica acest atribut al unei eternitați întotdeauna discutabile, dar zamislind consecvent tipare specifice, care au traversat secolele, ale modului de viața autohton.

Desigur, meandrele istoriei au impus diferențe sensibile între urbele fara mari valențe de metropole din „țarile“ românești, de o parte și de alta a Carpaților. Nu seamana prea mult între ele târgurile moldovenești cu burgurile transilvane, cu așezarile muntenești de la raspântii ori cu „satul (mic parizian, dar) universal“ al „Cetații lui Bucur“. Însa, dincolo de toate aceste frapante ne‑asemanari, se poate regasi o cheie unificatoare a unui balcanism central‑european fara limite, pentru care mititeii se pot înmuia în șampanie, chișca se poate întovarași cu licorosul de Cotnari, iar pogacile se pot stropi cu Neuburgerul de Ciumbrud. Exista o altfel de eternitate a horinciei, a șprițului sau a bautului „cu burta“, dupa cum sub fiecare piatra de caldarâm sau pavela de lemn cu care se podeau drumurile „orașenești“ se ascunde întotdeauna o farâma de istorie, un pretext de poveste, ca într-o pictura naiva descriind tiribombele unui bâlci, metafora a lumii românești aflate într-un carnaval perpetuu…