Produsul a fost adaugat in cos

    Draga viata - Alice Munro

    - 14% Reducere

    29.90 Lei

    34.90 Lei

    In stoc

    Preluare comenzi:

    0723.193.019

    Transport gratuit pentru comenzi peste 199 lei

    0.00 din 0 Opinii
    Autor: Alice Munro Editura: Litera Data aparitie: Martie 2014 Format: 190 x 100, 384 de pagini, editie necartonata

    Descriere

    Castigatoarea Premiului Nobel pentru literatură 2013, canadiana Alice Munro a fost publicată și în România de către editura Litera. 

    Autoare de proză scurtă, Munro creează în fiecare povestire un nucleu pentru un roman pe a cărui acțiune refuză să o dezvolte – “în puține cuvinte poți spune mult mai multe lucruri și cu mult mai mult substrat”, a declarat autoarea în nenumărate rânduri. Deşi Alice Munro este exclusiv autoare de proză scurtă, totuşi literatura ei atinge profunzimi la care multe dintre romanele contemporane nu ajung; în plus, autoarea observă cu acuitate şi scrie cu substanţă, lucru care o desparte, din nou, de mulţi autori contemporani.    

     

    Protagonistele cărţii lui Alice Munro,  "Dragă viaţă", care apare la sfârşitul acestei luni la Editura Litera, sunt femei, locuitoare ale câte unui orăşel canadian de provincie. Acţiunea se petrece de multe ori – sau începe să se petreacă, pentru că de ea se întinde pe mulţi ani – în timpul războiului ori la scurt timp după.

    O tânără mamă, poetă şi dispusă la aventuri, pleacă împreună cu fetiţa ei într-o călătorie cu trenul. Momentul în care are senzaţia că şi-a pierdut, din neglijenţă, fiica în tren o face să înţeleagă că dragostea ei faţă de copil trebuie să fie neprecupeţită.
     
    Pentru că nu-şi găseşte pretendenţi pe măsură în orăşelul unde locuieşte, o tânără bogată, inteligentă şi puţintel şchioapă începe o relaţie cu un arhitect însurat. Acesta îi povesteşte că este şantajat de o fostă servitoare, şi împreună decid să-I plătească tăcerea. După mulţi ani de fericire, moştenitoarea cea bogată descoperă că şantajul a fost o poveste şi banii au intrat în tot acest timp în buzunarul arhitectului.
     
    O tânără femeie încearcă să reziste remuşcărilor legate de faptul că, în copilărie, a fost martoră la moartea accidentală a surorii sale mai mari, dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica.
     
    O tânără soseşte la un sanatoriu pentru a preda copiilor bolnavi de tuberculoză şi aici se îndrăgosteşte de medicul curant. După o relaţie intempestivă, acesta îi promite că o ia de soţie, dar se răzgândeşte în ultimul moment, spunându-I că nu se simte în stare de un asemenea pas. După ani de zile, întâlnindu-se întâmplător cu el, femeia acum căsătorită îşi dă seama că sentimentele de demult au rămas la fel de vii.
     
    Un cuplu vârstnic îşi planifică moartea, crezând că nu li se mai poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Dar ea cunoaşte întâmplător o vânzătoare de produse cosmetice care se dovedeşte a fi prima iubire a soţului. Urmează o clasică poveste de gelozie, care îi face pe amândoi să reacţioneze ca nişte tineri neexperimentaţi.
     
    Mai sunt câteva povestiri, plus patru fragmente autobiografice din copilăria autoarei, care reconstituie, din detalii presărate peste tot, evenimentele principale din viaţa fetiţei/tinerei fete, stilul de viaţă al vremurilor acelora şi relaţiile cu ceilalţi membri ai familiei: mersul cu mama – o fiinţă snoabă – la ”dansuri” şi trezirea instinctelor protoerotice ale fetei la vederea unei tinere prostituate consolate de soldaţi; adolescenta care devine obsedată fără voia ei de gândul de a-şi strangula sora şi care nu mai poate dormi noaptea, până când tatăl ei o ”vindecă” printr-o discuţie prietenească; Amundsen descoperirea, după mulţi ani, a faptului că în casa părinţilor ei locuise înainte o altă familie din oraşul ei natal şi lumina pe care această cunoaştere o aruncă asupra unor incidente din copilărie.
     
    FRAGMENT
     
    „Aerul era ca gheaţa“

    Stăteam pe banca de lângă gară şi aşteptam. Clădirea gării se deschisese la sosirea trenului, dar acum era încuiată. O altă femeie şedea la celălalt capăt al băncii, ţinând între genunchi un săculeţ din plasă cu ochiuri largi, plin cu pachete învelite în hârtie pătată de grăsime. Carne proaspătă. Se simţea mirosul.
    Peste un rând de şine vedeam trenul electric, gol, aşteptând.
    Nu mai apăru nici un alt pasager, şi, după o vreme, şeful de gară scoase capul pe fereastră şi strigă:
    - San!
    La început am crezut că striga pe cineva Sam. Şi, într-adevăr, un alt bărbat îmbrăcat într-un fel de uniformă oficială apăru de după colţul clădirii. Traversă şinele şi urcă în tren. Femeia cu pachetele se ridică şi o porni în urma lui, aşa că m-am luat şi eu după ea. De peste drum izbucniră deodată strigăte, şi uşile unei clădiri cu acoperişul plat şi pereţii din lemn întunecat se deschiseră, lăsând să iasă câţiva bărbaţi care îşi îndesau căciuli pe cap. La brâu li se legănau cutii cu mâncarea de prânz. După gălăgia pe care o făceau ai fi zis că trenul avea să le plece de sub nas dintr-o clipă într-alta. Dar, după ce urcară, nu se întâmplă nimic. Vagonul rămase pe loc, iar ei se numărară unul pe altul, îşi dădură seama cine lipseşte şi îi spuseră maşinistului că încă nu putea să plece. Apoi cineva îşi aminti că omul care lipsea avea zi liberă. Vagonul porni, deşi n-ai fi putut să-ţi dai seama dacă mecanicul ascultase vreo parte din discuţia lor sau dacă-i păsa.
    Coborâră toţi la un joagăr în pădure – le-ar fi luat cel mult zece minute pe jos să ajungă acolo –, şi, la scurtă vreme după aceea, apăru lacul, acoperit de zăpadă. În faţa lui era o clădire albă din lemn. Femeia îşi aranjă pachetele cu carne şi se ridică. Am urmat-o. Mecanicul strigă din nou „San”, şi uşile se deschiseră. Două femei aşteptau să urce. O salutară pe femeia cu pachetele, şi ea le spuse că era o zi mizerabilă.
    Toate evitară să se uite la mine atunci când am coborât în urma ei.
    Se părea că, la capătul acesta de linie, trenul nu avea de aşteptat pe nimeni. Uşile se trântiră în urma mea, şi vagonul porni înapoi.

     

    Apoi se făcu linişte. Aerul era ca gheaţa. În jur, mesteceni parcă sfărâmicioşi, cu scoarţa albă dungată cu negru, şi un soi de conifere mici, miţoase, încolăcite ca nişte urşi adormiţi. Gheaţa de pe lac nu era netedă, de-a lungul malului se formaseră moviliţe, ca şi cum valurile ar fi îngheţat chiar în clipa când se rostogoleau la ţărm. Iar dincolo de apă, o clădire cu şiruri ferme de ferestre şi cu verande acoperite cu geamuri la ambele capete. Totul auster, în stil nordic, alb-negru sub cupola înaltă a norilor.
    Şi totuşi, scoarţa mestecenilor nu era chiar albă când te uitai mai de aproape, ci gălbui-cenuşie, albastru-cenuşie, fumurie.
    Totul neclintit, ca într-o vrajă întinsă peste toată lumea.
    - Unde mergi? mă strigă femeia cu pachetele de carne. Programul de vizitare se termină la trei.
    - Nu sunt vizitator, am spus. Sunt profesoara.
    - Oricum n-o să-ţi dea voie să intri pe uşa din faţă, spuse femeia cu un fel de satisfacţie în glas. Vino mai bine cu mine! N-ai valiză?
    - Şeful de gară a zis că o aduce el mai târziu.
    - Stăteai acolo de-am crezut că te-ai pierdut.
    Am spus că mă oprisem pentru că era minunat de frumos.
    - Unora aşa li s-o fi părând. Dacă nu-s prea bolnavi ori n-au prea multă treabă.
    N-am mai schimbat nici o vorbă până când am intrat în bucătăria de la un capăt al clădirii. Simţeam deja nevoia de căldură. N-am apucat să arunc nici o privire în jur, pentru că femeia mi-a atras atenţia asupra ghetelor.
    - Scoate-le mai bine, să nu laşi dâră pe podea!

     

    M-am opintit să le trag din picioare – nu era nici un scaun prin preajmă – şi le-am aşezat pe covoraşul pe care şi ea le pusese pe ale ei.
    - Ia-le cu dumneata, nu ştiu unde o să-ţi dea cameră. Mai bine ţine-ţi şi haina, nu e căldură în vestiar.
    Nu era nici căldură, nici lumină, afară de ceea ce intra pe o ferestruică pusă prea sus ca s-o pot ajunge. Mă simţeam ca atunci când eram pedepsită la şcoală. Trimisă la vestiar. Acelaşi miros de haine de iarnă care nu se usucă niciodată complet, de cizme pătrunse de apă până la şosete, de picioare nespălate.
    M-am căţărat pe o băncuţă, dar tot n-am putut vedea afară. Pe raftul unde zăceau aruncate căciuli şi fulare am găsit o geantă cu nişte smochine şi curmale în ea. Cineva le furase probabil şi le înghesuise acolo să le ducă acasă. Am simţit brusc că mi-e foame. Nu mâncasem nimic de dimineaţă, în afară de un sendviş uscat cu brânză pe tren. Am reflectat la posibilitatea de a fura de la un hoţ. Dar smochinele mi s-ar fi lipit de dinţi şi m-ar fi trădat.
    M-am dat jos chiar la ţanc. Cineva intra în vestiar. Nu era una dintre fetele de la bucătărie, ci o elevă într-o haină groasă, umflată, cu un fular pe cap. Intră în fugă: cărţile aruncate pe bancă se împrăştiară pe podea, de sub fularul smuls îi ţâşni o claie de păr, iar ghetele, scoase cu picioarele, una după alta, parcă în exact acelaşi moment cu haina, lunecară hârşâind pe podeaua încăperii. Nimeni n-o văzuse, se părea, s-o pună să şi le scoată la uşa bucătăriei.
    - Bună, n-am vrut să te lovesc, spuse ea. Aci e atât de întuneric când vii de afară că nu-ţi mai dai seama ce faci. N-ai îngheţat? Aştepţi pe careva să iasă de la lucru?
    - Îl aştept pe domnul doctor Fox.
    - A, n-o să trebuiască să aştepţi prea mult, tocmai ce-am venit din oraş cu el. Nu eşti bolnavă, nu? Dacă eşti bolnavă n-ai voie să vii aici, tre’e să mergi la cabinetul lui în oraş.
    - Sunt noua profesoară.
    - A, da? Eşti din Toronto?
    - Da.
    Fata făcu o mică pauză, poate în semn de respect.
    Ba nu. Îmi cerceta haina.
    - E foarte drăguţă. Ce blană e aia de la guler?
    - Astrahan. De fapt, e imitaţie.
    - Mie mi s-a părut adevărată. Nu ş’ de ce te-au pus să stai aici, o să-ţi îngheţe şi curu’. Scuză-mi expresia. Dacă vrei să-l vezi pe dom’ doctor, îţi arăt eu. Ştiu unde sunt toate, locuiesc aici practic de când m-am născut. Mama e bucătăreasa-şefă. Pe mine mă cheamă Mary. Pe tine?
    - Vivi. Vivien.
    - Dacă eşti profesoară, n-ar trebui să fii doamna cumva? Cum îţi spune?
    - Doamna Hyde.
    - Hait că vine! spuse ea. Scuză-mă, mi-a venit aşa în cap. Mi-ar plăcea să fii profesoara mea, da’ eu tre’e să merg la şcoală în oraş. Regulile astea tâmpite! Fi’ncă n-am TBC.
    Vorbea în timp ce mă conducea – după ce ieşiserăm pe uşa de la celălalt capăt al vestiarului – pe un coridor obişnuit de spital. Linoleum frecat cu ceară. Pereţi vopsiţi într-un verde spălăcit. Miros de antiseptic.
    - Acuma, dacă ai venit tu, poate-l conving pe Reddy să mă lase să mă mut.
    - Cine-i Reddy?
    - Reddy Fox. E dintr-o carte . Pur şi simplu, eu şi cu Anabel ne-am apucat să-i spunem aşa.
    - Cine e Anabel?
    - Acum nu mai e. A murit.
    - Ah, îmi pare rău!
    - Nu e vina ta. Pe-aici aşa se-ntâmplă. Anul ăsta eu am intrat la liceu. Anabel n-a apucat niciodată să meargă la şcoală, de fapt. Când eram în generală, Reddy l-a convins pe profu’ de la şcoala din oraş să mă lase să lipsesc de multe ori, ca să pot să stau cu ea.
    Se opri lângă o uşă deschisă pe jumătate şi fluieră.
    - Hei! Am adus-o pe profă!
    - Bine, Mary, îi răspunse o voce de bărbat. Ai făcut destule pe ziua de azi.
    - În regulă, am înţeles.
    Mary se îndepărtă cu paşi agale, şi m-am trezit în faţa unui bărbat subţire, de înălţime medie, al cărui păr blond-roşcat, tuns foarte scurt, lucea în lumina artificială venită de pe coridor.
    - Ai cunoscut-o pe Mary, zise el. Îi turuie gura cam multe despre ea însăşi. N-o să fie în clasa ta, aşa că n-o să trebuiască s-o rabzi în fiecare zi. Oamenii ori o plac, ori o resping.
    Mi se părea că are între zece şi cincisprezece ani mai mult ca mine, şi, la început, îmi vorbi într-adevăr aşa cum ar fi făcut-o orice bărbat mai în vârstă. Un viitor şef foarte ocupat. Mă întrebă cum călătorisem, ce se întâmplase cu valiza mea. Voi să ştie dacă avea să-mi placă să locuiesc aici, în pădure, după Toronto, dacă n-aveam să mă plictisesc.
    Nici gând, i-am răspuns, şi am spus că era foarte frumos.
    - E ca şi cum... ca şi cum am fi într-un roman rusesc.
    El mă privi cu atenţie pentru prima dată.
    - Serios? Care roman rusesc?
    Avea ochi albaştri-cenuşii, deschişi la culoare, luminoşi. O sprânceană i se ridicase pe frunte, ca o căciuliţă.
    Nu pentru că nu citisem romane ruseşti – pe unele le citisem până la capăt, pe altele, nu –, însă, din pricina acelei sprâncene şi a expresiei lui amuzate, dar uşor belicoase, nu mi-am putut aminti nici un titlu în afară de Război şi pace. Şi nu voiam să-l spun pe acesta pentru că era ceea ce ar fi spus oricine.
    - Război şi pace.
    - E, noi aici avem numai pacea, aş zice eu. Dar, dacă ai fi tânjit după război, bănuiesc că te-ai fi înrolat într-unul dintre detaşamentele alea de femei şi ai fi plecat în străinătate .
    M-am simţit furioasă şi umilită, pentru că nu încercasem deloc să-mi dau aere. Sau nu doar asta. Voisem să explic ce efect extraordinar avusese asupra mea peisajul.
    El era, evident, genul de om care punea întrebări-capcană.
    - Cred că mă aşteptam de fapt să văd o profesoară bătrâioară scoasă de la păstrare, spuse el pe un ton de vagă scuză. E ca şi cum toţi cei care au o vârstă şi calificări acceptabile s-ar fi întors în sistem zilele astea. Tu n-ai învăţat ca să devii profesoară, nu? Ce aveai de gând să faci după ce-ţi luai diploma?
    - Să intru la masterat, am răspuns scurt.
    - Şi de ce te-ai schimbat?
    - M-am gândit că ar trebui să câştig nişte bani.
    - O idee foarte cuminte. Deşi mă tem că aici n-ai să câştigi cine ştie ce. Scuze că-mi vâr nasul. Am vrut doar să fiu sigur că n-ai să fugi după câteva zile şi să ne laşi baltă. N-ai în plan să te măriţi, nu?
    - Nu.
    - Bun, foarte bine. Gata, te scutesc pe mai departe. Nu te-am descurajat, nu?
    Întorsesem capul.
    - Nu.
    - Ia-o pe hol până la biroul intendentei, şi ea o să-ţi spună tot ce trebuie să ştii. O să iei masa cu asistentele. Intendenta o să-ţi arate şi unde ai să dormi. Încearcă doar să nu răceşti. Bănuiesc că nu ai avut nici un contact cu tuberculoza, nu?
    - Păi, am citit...
    - Ştiu, ştiu. Ai citit Muntele vrăjit. Încă o capcană – pe el asta păru să-l refacă. Lucrurile s-au mai mişcat niţel de atunci, sper. Uite câteva lucruri pe care le-am scris despre copiii de aici şi ce mă gândeam că ai putea să încerci să faci cu ei. Uneori prefer să mă exprim în scris. Intendenta o să-ţi explice toate dedesubturile. (Fragment din "Dragă viaţă", de Alice Munro, Copyright Editura Litera)

     

     
     
    Alice Munro s-a născut şi a crescut în Wingham, Ontario, şi a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecţii de proză scurtă, un roman şi un volum de Povestiri alese. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii şi distincţii, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei şi două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia, şi National Book Critics Circle Award, în Statele Unite. Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker,  Atlantic Monthly, The Paris Review şi în alte publicaţii,  iar volumele ei de povestiri au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăieşte în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron. În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker Internaţional. 
     
    „Gândul că aş fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine şi pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. Nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneşă, somnoroasă, maliţioasă, care părea să aştepte acolo de multă vreme.” Acolo, adică în pivniţa întunecoasă a fiinţei.
    Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie. 
     
    Şi totul în caruselul Relaţiei, cadrul obsedant al acestor istorii de viaţă amară, pestriţă, derizorie. Relaţii între părinţi şi copii, surori şi fraţi, bunici şi nepoţi, unchi, mătuşi, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă şi despărţire. Gelozie între surori, ura fetiţei faţă de predicile mamei, Parkinson şi Alzheimer, Toronto şi Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, „apologia vieţii neinhibate”, dar şi rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.
     
    Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim", spune Dan C. Mihăilescu.
     
    „Alice Munro îşi mişcă eroii în timp într-o manieră în care nici un alt scriitor nu o poate face“, spune Julian Barnes
    „Un adevărat maestru al formei“, spune Salman Rushdie
     
    „Unul dintre cei câţiva scriitori – unii în viaţă, cei mai mulţi, morţi – pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura“, spune Jonathan Franzen 

     

    Vizualizate Recent

    Alti clienti au mai cumparat

    Opinii clienți

    Fii primul care își spune părerea.

    Spune-ți părerea despre acest produs

    *
    *
    *
    *
    *  - Câmpuri obligatorii

    Stocul pentru acest produs este epuizat.

    Daca doriti sa va anuntam cand revine in stoc introduceti adresa dumneavoastra de email.

      Produsul a fost adaugat in cos