Alchimia iubirii. Cum facem si desfacem legaturile de iubire

De ce relatiile noastre se impotmolesc adesea in regrete, frici ascunse si alegeri pe jumatate asumate? Pe parcursul a peste patruzeci de ani petrecuti in cabinet, Stephen Grosz a ascultat povesti care dezvaluie adevaruri neasteptate despre inima si minte. In paginile acestei carti intalnim o femeie care nu poate trimite invitatiile de nunta, dar nici nu reuseste, peste decenii, sa aleaga divortul; o fosta calugarita condusa la manastire de frica — nevazuta — de maternitate; un grup de prieteni destramat de o aventura amoroasa; barbati si femei prinsi intre dorinta si responsabilitate, intre speranta si remuscare.

Povestile sunt tulburatoare si adesea pline de intelepciune. Grosz le prezinta cu empatie si claritate, transformand detaliile clinice in lectii despre cum ne saboteaza trecutul, ce suntem tentati sa ascundem de noi insine si cum putem ajunge la o mai buna intelegere de sine — si la o iubire mai matura. Pentru ca abia atunci cand ne vedem cu mai multa claritate suntem pregatiti sa fim aproape de ceilalti.

A fi om inseamna a fi nesigur, in conflict, divizat, si totusi crestem intr-o lume care ne spune ca ar trebui sa ne simtim intregi, siguri de dorintele noastre sexuale. Crescuti cu povestile superficiale si familiare ale culturii populare, incurajati sa privim iubirea prin cliseele siropoase ale retelelor de socializare si ale stirilor mondene – suntem impiedicati sa ne punem intrebarile incomode: care este dorinta mea? De ce este sexualitatea mea asa cum este? Povestile simple le ascund pe cele grele. „Imi plac barbatii mai in varsta” ar putea ascunde „Vreau un barbat care sa fie mama pe care n-am avut-o niciodata.”  - Autorul

Orice iubire se sfarseste. Osman nu voia sa se gandeasca la acest adevar. Relatia lui interminabila cu Tara, mereu intrerupta si reluata; mersul frenetic la intalniri, atentia exagerata oferita unui sir de femei – femei despre care mi-a spus odata ca i se pareau „interschimbabile” – toata aceasta daruire nu ducea totusi, ca sa folosesc cuvintele lui, „la vreun progres”. Pentru ca iubirea se sfarseste, Osman evita iubirea. Inconstient, isi construise un mod de a fi care ii permitea sa traiasca iluzia ca iubirea nu are sfarsit.

Marea menire a iubirii, dar si a vietii, este sa ne vedem pe noi insine si pe ceilalti cu claritate. Pentru a vedea realitatea, avem nevoie de ceva ce am vazut odata descris ca o forma de vedere binoculara: o lentila pentru a ne vedea viata si cealalta pentru a ne vedea propria disparitie. - Autorul