Pe lângă nenorocirile pe care le aduc cu ele, războaiele au fost dintotdeauna și sursă de inspirație pentru nenumărate povești din care cu toții ar trebui să învățăm diverse lecții. Samar Yazbek este una dintre scriitoarele care ne oferă astfel de povești. Născută în Siria, țară greu încercată de războaie, cărțile ei poartă în ele durerea unor lumi greu de imaginat pentru noi, cei mai norocoși, care trăim în țări pașnice. Eu am descoperit-o pe Samar Yazbek citind prima carte a ei tradusă la noi, Fata care nu se putea opri din mers. Și m-a cucerit. Într-atât încât am căutat ce a mai scris și am citit în engleză romanul care acum se găsește și tradus în română, La porțile tărâmului de nicăieri, apărut la Editura Pandora M.
Deoarece este și jurnalistă, la un moment dat, Samar Yazbek a fost nevoită să ia calea exilului în Franța, fiind urmărită de serviciile secrete ale regimului din Siria. Simțind că avea o datorie față de țara pe care o lăsase în urmă, ea a trecut înapoi în Siria de trei ori, hotărâtă să facă tot ce putea pentru a-și ajuta patria și poporul, făcând ceea ce credea ea că este corect. Scopul ei era să pună pe picioare mici programe de formare pentru femei, pentru a a le ajuta să devină independente financiar și să ofere educație copiilor.
La porțile tărâmului de nicăieri nu este o lectură ușoară, nu pentru că scrisul Samarei ar fi dificil de digerat, ci pentru că poveștile pe care le spune sunt încărcate de grozăviile războiului. Încă de la început ești introdus în atmosfera apăsătoare a acelui colț de lume, dar odată intrat între paginile cărții nu te mai poți opri, tocmai pentru că este o lume fascinantă prin răul pe care îl zugrăvește. Iar răul a exercitat dintotdeauna un fel de farmece asupra omului. Toate ororile posibile îți trec prin față, ca într-un film de pe un ecran ce continuă să se deruleze în timp ce Samar Yazbak le descrie cu o acuitate dureroasă. Copii împușcați, case dărâmate, femei violate, oameni nevinovați mutilați și uciși... o brutalitate care, din păcate, nu este ficțiune...
În plus, vrei să știi ce se întâmplă după fiecare pagină și în același timp vrei să înțelegi de ce. De ce oamenii își provoacă reciproc suferință, de ce copiii, mai ales copiii trebuie să treacă prin așa ceva... întrebări foarte grele, la care, din păcate, nu există încă răspuns. Și totuși, dincolo de toate aceste grozăvii, cartea lui Samar Yazbek arată și o altă față a omului, prin personajele care indiferent cât le este de greu ajută, fac tot posibilul să rămână oameni, chiar riscându-și viața. Și asta ar putea fi raza de speranță a omenirii, fărâma de bine din noi, pe care ar trebui s-o lăsăm să trăiască...
Chiar dacă sunt triste, vă recomand cu insistență cărțile lui Samar Yazbek... măcar pentru recunoștința că ne-am născut de partea potrivită a istoriei.
