Inevitabil, schimbările climatice la care suntem martori în ultimii ani au devenit și ele subiecte de carte. Una dintre cele mai frumoase tetralogii pe această temă îi aparține scriitoarei norvegiene Maja Lunde. Recomandarea noastră de azi este cartea care încheie această miniserie, carte ce poartă titlul Visând la un copac. Cărțile care au precedat-o sunt Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai din stepă. Toate sunt scrise sub forma unor romane distopice având ca fundal un viitor în care lumea nu mai este așa cum o știm, niște povești fascinante, menite să tragă un semnal de alarmă.
La fel ca și celelalte povești din această tetralogie, și cea din romanul Visând la un copac este una captivantă și terifiantă, în același timp, pentru că ne pune față în față cu un posibil viitor, dacă nu vom lua măsuri la timp și nu ne vom asuma responsabilitatea pentru planeta noastră. Pentru cei care nu au citit celelalte carti scrise de Maja Lunde, vă spun că nu trebuie să vă așteptați la vreo prelegere ecologistă, o carte de specialitate scrisă sec sau ceva de acest fel. Nici vorbă, ele sunt romane cu povești interesante, care vă vor ține atenția trează, fără îndoială. Sunt povești despre familii, părinți, copii, despre lume și viață, despre alegeri și urmări ale lor.
Pe de o parte, avem Longyearbyen, anul 2110: undeva în nord, îngropat adânc în munți, se află un seif imens, plin cu semințe din toate colțurile Pământului. Tommy, unul dintre personaje, crește în peisajul nu tocmai primitor din Spitzbergen, alături de cei doi frați ai săi și de bunica sa, păstrătoarea semințelor din seif. Izolați de restul lumii de mulți ani, oamenii de acolo par împăcați cu lucrurile și par să fi găsit o modalitate de a-și duce zilele în perfectă armonie cu natura. Numai că, după cum știm, viața este adesea surprinzătoare, și nu într-un sens bun. Un dezastru lovește ținutul lor, iar familia lui Tommy are norocul să fie printre puținii supraviețuitori. Cel puțin aparent este un noroc. Pentru că poartă cu ei comoara neprețuită a semințelor, iar comorile constituie mereu o atracție pentru alții.
În paralel, într-un loc aflat la mare depărtare de ei, Tao trăiește din amintirile fiului ei Wei-Wen, pe care l-a pierdut în urmă cu 12 ani. Tot într-un ținut arid, ce are puține de oferit celor care îl locuiesc, întrucât nenumărate specii vegetale au dispărut. În felul acesta, oamenii de acolo duc o viață mai mult decât dificilă, la limita foametei. Până când, într-o bună zi, lui Tao i se cere să conducă o expediție spre nord. Unde anume, mai exact? Probabil că ați ghicit, spre Spitzbergen și legendarele semințe ascunse acolo.
Fiind ultima carte din serie, pare să fie și cea mai întunecată, cumva, mai apăsătoare. Probabil, pentru că autoarea insistă pe mesaj, pe întrebările pe care ar trebui să ni le punem cu toții referitoare la specia umană și la planeta pe care (încă) o locuiește. Cartea se citește ușor, dar atmosfera încărcată îi conferă greutate și tocmai asta face să fie un must read. Pentru că viitorul va fi unul la fel de sumbru, dacă nu ne vom opri din goana de zi cu zi și nu vom reflecta la relația pe care o avem cu natura și cu planeta noastră în ansamblu.
Dacă mă întrebați pe mine, preferatele mea din această serie distopică este Istoria apelor, dar le recomand pe toate.
