Mereu mi-au plăcut scrierile de tip memorii – jurnalele –, încă de când am citit romanul lui Eliade, „Maitreiy”, și mi-am dat seama că citind un astfel de gen pot descoperi numeroase aspecte referitoare la anumite civilizații, culturi, obiceiuri și tradiții. În goana mea după un astfel de catharsis, am ajuns, la un moment dat, să citesc numai astfel de romane care tratau veridicul unor situații și concretețea socială a anumitor aspecte.
Oricum, unele dintre autoarele care, exclusiv, excelează în acest gen de scriere, este scriitoarea de origine americană, născută în anul 1969, în Waterbury, Conneticut , Elizabeth Gilbert, ale căror romane au fost traduse și în România mulțumită Editurii Humanitas. Deși nu și-a propus să aibă un viitor în literatură, date fiind studiile politice pe care le-a urmat la New York University, Elizabeth Gilbert și-a consacrat cariera de scriitoare odată cu apariția primului ei volum autobiografic, „Mănâncă, roagă-te, iubește” (Editura Humanitas, 2006), care a fost primit cu mult interes de către publicul larg – 10 milioane de exemplare publicate în lume, traduceri în 30 de limbi –, dar și de către criticii literari, care au descoperit în Elizabeth Gilbert „o scriitoare sigure pe materia și stilul ei”, conform Publisher’s Weekly, o „combinație între Annie Proulx și John Irving”, după cum afirmă cei de la The Times. În urma succesului primul ei roman autobiografic, revista ”Time” a inclus-o în topul celor mai influenți 100 de oameni din lume, astfel încât scriitoarea își continuă activitatea în lumea literară în care a fost primită cu atâta grație. Același roman, „Mănâncă, roagă-te, iubește”, a fost ecranizat, cu Julia Roberts și Javier Bardem în rolurile principale, în anul 2010. Sincer, am văzut filmul și, subiectiv fiind, chiar m-a dezamăgit. Romanul m-a făcut să râd de mai multe ori, acțiunea mi s-a părut mai țesută și, de asemenea, din film lipsesc multe scene care, de fapt, i-ar fi crescut rating-ul.
Debutul în literatură al autoarei îl reprezintă volumul de povestiri „Pelerinii” (publicat în 1997 și apărut la noi treisprezece ani mai târziu, la editura Humanitas), roman distins cu Premiul Pushcart și nominalizat pentru Pen/Hemingway Award în anul 1998. Activitatea literară mai numără în jur de cinci-șase romane (autobiografice, ficțiune sau povestiri), din care majoritatea au fost traduse și la noi; evident, bucuria trebuie împărțită, nu?
Primul roman scris de Elizabeth Gilbert, pe care l-am citit eu, a fost romanul autobiografic care, de altfel, s-a bucurat de cel mai mare succes editorial al ei: „Mănâncă, roagă-te, iubește”. Mi-a fost îndeajuns pentru a-mi da seama că această autoare are să fie una dintre preferatele mele pentru acest gen de literatură aflat la granița dintre beletristic și non-beletristic. Ceea ce m-a atras cel mai mult la această autoare a fost naturalețea și firescul cu care surprinde detaiile, fără a se pierde în ele însă. Și, evident, fără a plictisi - ceea ce la astfel de scrieri întâlnim, din păcate, destul de des. Și nu fac referire la valoarea introspectivă a scriiturii lui Elizabeth Gilbert, ci la faptul că autoarea reușește să combine acțiunea, narațiunea, cu factorii intrinseci ai propriei sale vieți sau ai celor apropiați (vezi „Și am spus da. O poveste de iubire”), iar combinația aceasta echilibrată, asezonată cu replici haioase și umor jovial, n-are cum să dea greș. Deși am citit și romane de-ale ei care nu-s autobiografice, vreau să vă spun că același firesc în scriere îl găsim și în obiectivitatea ei, întrucât autoarea reușește să aibă o viziune din spate a ceea ce vrea să scrie, anticipează reacția cititorului și inserează scene care nu-ți lasă decât impresia că ai de-a face cu un autor inteligent, capabil, documentat și consacrat.
Dacă vă place autobiografia, Mănâncă, roagă-te, iubește n-ar trebui să lipsească din rafturile dumneavoastră. O călătorie prin trei țări: Italia, cu limba ei dulce și mâncărurile care atentează la siluetă, India, cu o cultură necunoscută, conservatoare și Indonezia, locul perfect al regăsirii sinelui interior.
Călătorind prin aceste trei țări, Elizabeth își ține un fel de jurnal în care își notează, dintr-o perspectivă posterioară întâmplărilor, intervenind cu comentarii delicioase, ceea ce a experimentat în locurile pe care le-a cunoscut. Astfel, în Italia - „la dolce vita” - autoarea descoperă delicatesele cu care persoanele locale își satisfac papilele gustative, pătrunde în această taină a gastronomiei - și, drept să vă spun, nu vă recomand să citiți această parte decât dacă, în prealabil, ați mâncat pe săturate, în India autoarea merge pe drumul religiei, căutându-și împlinirea spiritului și contactul cu suprafirescul acestei civilizații și culturi indiene, iar în Indonezia încearcă să-și găsească echilibrul între trup și psihic, pentru ca, mai apoi, să își descopere dragostea adevărată: un tânăr brazilian, Felipe, născut în Bali.
„Și am spus da. O poveste de iubire” este considerat o continuare a romanului de mai sus și surprinde povestea celor doi îndrăgostiți, Elizabeth și Felipe, care, în urma unor complicații apărute din cauza faptului că Felipe, nefiind cetățean american, și venind foarte des la Elizabeth, sunt „obligați” să se căsătorească - au fost, practic, condamnați” la căsnicie de autoritățile americane de frontieră - doar pentru a putea rămâne împreună pe teritoriul Statelor Unite.
Recunosc, n-aș fi crezut niciodată că o asemenea carte ce tratează subiectul căsătoriei m-ar fi putut atrage atât de mult ajungând, de asemenea, să-mi placă. Cred că acest lucru se datorează stilului de a scrie al lui Elizabeth: deși scrie despre căsătorie (și nu numai, ci prezintă și date legate de istoria acestei etape din viață, de demersul ei de-a lungul timpului) niciodată nu am avut senzația că citesc un articol de pe internet sau o argumentare ex cathedra despre căsătorie și importanța ei - deși, Elizabeth vede altfel lucrurile - ci, dimpotrivă, nu m-am plictisit (așa cum aș fi făcut-o, cel mai sigur, dacă aș fi citit despre căsătorie într-un articol pe nu știu ce site de bârfe) și chiar am rămas cu o masă mare de informații referitoare la istoria căsătoriei și a familiei patriarhale.
Dacă eram obișnuit, înainte, cu romane autobiografice, Semnătura tuturor lucrurilor a fost unul pur ficțional (într-o măsură, având în vedere că eroina principală chiar a existat, fiind o prietenă de-a lui Elizabeth Gilbert) și, drept să vă spun, nu mi-a plăcut așa mult cum mi-au plăcut biografiile ei. Bineînțeles, asta nu înseamnă că acest roman nu a fost unul bun. Dimpotrivă, a fost un roman bine documentat, despre istoria unei națiuni interesate de botanică și de evoluția naturii în condițiile climatce impuse.
Extraordinara și curajoasa sa eroină, Alma Whittaker, născută la Philadeplhia la începutul anului 1800, studiază plantele, dorind să descopere cât mai multe lucruri privitoare la lumea ce o înconjoară, studiind, cu precădere, mușchiul - având în vedere că această „plantă” nu activa, tocmai, în palmaresul altor botaniști - și ajunge, astfel, să descifreze, independent de domnul Charles Darwin, misterele evoluției în lumea naturală, ce ascunde mii de mistere. Dacă Alma e prototipul omului de știință, dedicat meseriei sale și descoperirilor, riguros, lucid, calm și rece în gândire, Ambrose, bărbatul de care aceasta se îndrăgostește, reprezintă tipul visătorului, al îndrăgostitului de frumos, artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al șaisprezecelea, Jakob Böhme - care avea o lucrare intitulată „Semnătura tuturor lucrurilor”, de unde autoarea se și inspiră - că Dumnezeu și-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin, nescris, purtând dovada iubirii Creatorului. Ideea poveștii de dragoste dintre Alma și Ambrose potențează interesul cititorului și aventura în care Alma pleacă, pentru a-și face auzită vocea în acea lume mediocră și, ei bine, aproape senilă.
Pelerinii, primul roman al autoarei Elizabeth Gilbert, apărut în anul 1997, a fost tradus în anul 2010 la Editura Humanitas. Romanul curprinde o serie de povestiri despre cowboy, oameni dintr-ăia tipici vestului sălbatic și, totuși, hamali, magicieni, șoferi de autobuze, neveste care se bucură de succes în căsătorie, toți surprinși într-o lume diversă, a moravurilor și propriilor reguli, dar o lume crudă și adevărată.
Viața în mișcare, surprinsă fără menajamente, dar cu o mare compasiune, tandrețe și dragoste de oameni, exaltează cititorul și îl poartă, pe rând, în orașe diferite în care personajele, sub determinismul societăților respective, ajunge să se cunoască sau, dimpotrivă, să se înstrăineze de propria-i persoană.
Romanul „Ultimul bărbat american” a fost finalist în cursa pentru premiile National Book Award și Nationa Book Critics Award. De asemenea, New York Times a desemnat această carte, în anul 2002, drept una dintre „cărțile remarcabile ale anului”. În scrierea acestui roman, autoarea s-a inspirat din realitate, Eustace Conway - un naturalist american tipic - constituindu-se în sursă de inspirație pentru autoare. Venea tocmai din Carolina de Nord, avea o îmbrăcăminte din piele de cerb și purta cuțit la cingătoare. I-a impresionat pe newyorkezi, evident, dar cel mai mult a impresionat-o pe Gilbert: a scris un articol despre acest american care a renunțat la orice formă de confort modern pentru a-și construi propria sa lume, departe de agitația urbană, în vârf de munte. Nemulțumindu-se doar cu atât, autoarea și-a dat seama că nu e destul: un astfel de om care a renunțat la ceea ce nouă, în ziua de astăzi, ne este imposibil să ne imaginăm viața fără; un asemenea om merită un întreg roman.
În „Ultimul bărbat american”, autoarea conturează portretul psihic, moral, al unui erou contemporan care pledează, exclusiv, pentru valorile morale ale oamenilor și care trăiește într-o armonie perfectă cu natura care-l înconjoară. De asemenea, imaginea acestui „ultim bărbat american” este înfățișată într-un exemplu, la o adică, pentru ceilalți americani - și nu numai -, ca o ironie fină tipică acestei autoare.
Războiul homarilor este un roman pur ficțional, a cărui acțiune se petrece pe o insulă izolată în apropiere de coasta statului Maine. Aici, disputându-și de generații teritoriul de pescuit, pescarii, „cum nu cunosc hotare”, se bat între ei și, dați-mi voie să vă spun, precum chiorii, găsind prilej de ceartă chiar și pentru cea mai mică bucățică de mare, cel mai scrijelit pește sau mor; își încălcesc năvoadele, se spionează, își varsă momelile și își fură capturile unii altora. Ruth Thomsa, fiica unuia dintre pescarii de seamă ai ținuturilor, venită acasă după ce termină liceul pe continent, dorește să îmbrățișeze meseria tatălui ei, neștiind că are să intre într-o lume periculoasă și dominată de ahtierea pentru... homari și pești?! Inteligentă, totuși, ironică și fără pic de romantism - exact ceea ce îi trebuie pentru a supraviețui într-o asemenea lume - Ruth Thomas încearcă să se reintegreze în comunitatea dură a pescarilor și a oamenilor de pe insulă.
Lucrurile se schimbă, totuși, când în viața ei apare Owney Wishnell. Drama pornește din faptul că acesta se află în tabăra opusă, cu care tatăl ei avea conflicte, ceea ce nu poate decât să complice lucrurile dintre cei doi. Totuși, dovedind o inteligență ascuțită și un spirit optimist, Ruth se transformă într-o adevărată eroină, sub influența lui Owney, care aduce o soluție total neașteptată asupra neînțelegerilor din trecut dintre cele două tabere.
Elizabeth Gilbert o să rămână una dintre autoarele pe care o voi citi cu drag tot timpul, indiferent de ce va scrie. Oricum, mi s-ar părea interesant, în ultimă instanță, să-i citesc și lista de cumpărături sau „to do list”-ul pentru o anumită zi. Vă recomand cu drag cărțile ei, să-i cunoașteți stilul și să pătrundeți în niște lumi naturale, în care concretețea contemporană este surprinsă cu o subtilitate, câteodată, incisivă. Aștept cu drag părerile voastre și, să nu uitați, bucurați-vă de lecturi frumoase și de zile însorite!
Articol publicat de Andrei Cioată
