„E atâta nepăsare între noi...
Şi-atâtea lacrimi ce nu se împart la doi
Şi e atâta teamă de eşec
Încât nu ştiu ce vreau să fac ...
Să stau? Să plec?”
Dincolo de povestea de iubire sunt atâtea gânduri, reflecţii şi amintiri în care ţi se pare că zăreşti în treacăt bucăţi din tine însuţi. Şi dacă în primele pagini încerci să le ignori, pe măsura ce lectura avansează, simţi din ce în ce mai pregnant un nod în gât atunci când te regăseşti în fraze, în regrete, în frânturi de conversaţii.
Talentul incontestabil al Irinei Binder este acela de a transforma în cuvinte toate acele gânduri pe care noi încercăm să le înghiţim înainte de a căpăta formă. E ca şi cum cineva ţi-ar spune cu voce tare toate acele lucruri la care încerci să nu te gândeşti pentru că provoacă durere.
Personajul Irinei recunoaşte totul deschis. Inclusiv înfângerile, regretele, durerea, neputinţa, incertitudinea. Un urlet mut şi totuşi atât de puternic încât creează fisuri în măştile pe care ne-am obişnuit să le purtăm zi de zi.
„ Am învăţat că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit şi care m-au abandonat.”
„ Am fost cel mai dur judecător al meu. Şi între timp, am ajuns să fiu propriul meu călău.”
„ Pentru că iubirea nu este raţională şi nu putem alege pe cine să iubim. Pentru că la capătul tuturor luptelor interioare dintre inimă şi raţiune, inima este cea care ia decizia finală.”
Povestea ilustrează foarte bine rutina în care ne plafonăm adesea cei mai mulţi dintre noi, sadismul cu care ne condamnăm propria viaţă, gustul amar pe care îl ignorăm în favoarea unor droguri ieftine şi nefericirea pe care o îmbrăţişăm benevol cu credinţa absurdă că aşa ne e sortit şi fără să gândim că un om nefericit nu poate aduce fericire în viaţa altcuiva.
O noapte oarecare îi aduce în viaţa Irinei pe Robert şi pe Matei. Insistenţa lui Matei precum şi faptul că empatizează cu el o determină să înceapă o relaţie cu acesta şi chiar să aibă senzaţia că e îndrăgostită de el. Asta până realizează că cel de care e îndrăgostită iremediabil este Robert. Iubirea lor doare deoarece Robert e cel mai bun prieten al lui Matei, fratele lui, omul de bază în care acesta are încredere oarbă. Pe de altă parte, Irina are principii şi valori prea puternice pentru a înşela. Ambii sunt sfâşiaţi de sentimentele pe care nu le pot recunoaşte cu voce tare deoarece datoria morală faţă de Matei este o barieră de netrecut.
„ Nu se poate! Sunt îndrăgostită de el. Nu, nu se poate aşa ceva! Ce mă fac?”
„ Unii oameni intră în viaţa noastră neinvitaţi, nedoriţi – ca mai apoi să devină universul nostru.”
„ Era ca un magnet de care mă chinuiam să nu mă las atrasă.”
Irina şi Robert trec prin toate fazele durerii şi, dacă la început negarea pare a fi soluţia optimă, atunci când focul izbucneşte, flăcările par să nu mai poată fi controlate. Sentimentele, gândurile, trăirile lor sunt descrise într-un mod care îţi transferă emoţiile personajelor. Pare o iubire fără speranţă, bolnavă, obsesivă, delirantă, capabilă să te aducă rapid într-o cameră cu pereţi capitonaţi şi să te treacă pe tratament intensiv.
„Şi totuşi mă minţeam că totul a fost o rătăcire de moment.”
„Nu sunt atât de săracă încât să-mi pierd valorile.”
„ Eram cu Robert şi mă simţeam în siguranţă cu el, ştiind că aş fi putut să plec până la capătul lumii cu el.”
Dacă în primul volum personajele încearcă să blocheze ceea ce simt şi raţiunea pare să învingă, în volumul doi acţiunea evoluează diferit, iubirea se transformă în obsesie care arde, în autodistrugere voluntară. Dezvăluirea adevăratei personalităţi a lui Matei anulează oarecum distanţa autoimpusă dintre Robert şi Irina dar multiplele trăiri contradictorii, secretele descoperite într-un mod dureros şi suferinţa la care sunt supuşi pun în umbră dozele de iubire furate şi înghiţite pe nerăsuflate în momente fugitive.
„ Dacă ai şti tu, fraiere, cât pot să te iubesc! Sunt nebună după tine! Aşa nebun cum eşti, te iubesc ca o dementă.”
„ - Îmi vine să te strâng de gât. Mă scoţi din minţi, fierbe sângele în mine ...
- Eşti excitat? E cam naşpa să nu mai fii taur comunal, nu?”
Pe parcursul a două volume se simt fluturii aceia magici prezenţi încă din titlu şi ajungi să speri că de data aceasta soarta nu va fi atât de insensibilă. Îţi doreşti să existe o speranţă, o lumină, o şansă la fericire. Vrei un happy end şi în acelaşi timp subconştientul îţi urlă în timpane că în lumea reală happy end-ul nu îşi are locul.
„ - Nu te-ai săturat să te minţi pe tine? Şi pe mine?
- Şi crezi că e ok să furăm aşa, câteva clipe împreună?”
M-a impresionat autocontrolul fenomenal de care au dat dovadă Robert şi Irina. Am simţit fiecare cuvânt ca pe o lamă ce alunecă sadic direct pe suflet creând răni prea adânci pentru a mai fi vindecate vreodată. Inevitabil găseşti fraze care parcă sunt rupte hidos din propria viaţă. Unii dintre fluturii ăia îţi aparţin deşi te faci că nu îi vezi în jurul tău.
„ Nu sunt perfectă. Dar vreau să fiu un om bun. Vreau să am un suflet liber şi liniştit. Nu vreau să rănesc pe nimeni. Am propriile răni în suflet şi nu le-aş mai putea suporta şi pe ale altora!”
Am fost prinsă într-o poveste ca o ploaie de vară care începe brusc şi în forţă şi a cărei intensitate nu o poţi prevedea. „Fluturi” nu este doar o poveste de iubire intensă pe care o urmăreşti cu răsuflarea întretăiată. Citind cartea te trezeşti privind în faţă propriile regrete, temeri, prejudecăţi care de atâtea ori te-au împiedicat să alegi să fii fericit. Şi da, doare.
Aştept Fluturi volumul 3 cu nerăbdare şi aştept şi un happy end deoarece există atâta dramă zilnică încât un pic de dulce nu poate să facă decât bine.
Articol publicat de Mara Caloian
