Am promis să revin cu câteva rânduri după lecturarea progresivă a cărţilor din wishlist şi iată-mă prezentă. Zilele acestea m-am delectat cu volumul lui Flavius Simion, mi-am notat o mulţime de citate care merită reţinute, am zâmbit, m-am întristat ... tot pachetul. Cum este cartea? Profundă, intensă, realistă până la lacrimi. Sunt cuvinte pe care nu le uiţi uşor deoarece le simţi uneori rupte din tine ... dureros. Acele cuvinte nerostite, înghiţite amar fără apă.
Iubirea, în mod cert, nu are o definiţie, nu are reţetă, nu are un înţeles anume. Încercăm fiecare să o măsurăm în fericire, fără să ne dăm seama că de fapt, dozele de durere acută sunt cele care adesea o compun. Iar uneori, ne este dat să cunoaştem o iubire „înaltă” şi ne înălţăm şi noi zâmbitori pentru a atinge colţul de paradis promis dinainte de a ne naşte. Ceea ce uităm însă, este că divinitatea nu va permite muritorilor să invadeze Edenul ... nici măcar prin iubire. Şi atunci urmează inevitabil să privim în ochi prăbuşirea, care de cele mai multe ori ne distruge ireparabil.
„Asta e fericire? Îmi văd iubirea căzând în mormânt, încerc să o salvez dar sufletul ei este spânzurat pe scena realităţii în care trăim. Cum poţi salva moartea?”
Un urlet mut, descompus în aer, transformat în durere eterică, apoi în regrete, neputinţă şi resemnare ... pierderea unei bucăţi din suflet parcă nu a sunat vreodată mai agonizant. Pentru că ... există persoane pe care nu le ţinem doar în braţe, ci undeva în suflet unde prind rădăcini adânci, iar atunci când pleacă se smulg şi sfâşie din acel suflet care tot ce a făcut a fost să încălzească. Frazele din carte sunt menite să redea fiecare trăire, fiecare lacrimă atât vizibilă cât şi invizibilă, fiecare strigăt spart de ziduri de nestrăpuns.
Şi regăseşti în cuvintele aşternute pe hârtie, multe dintre temerile cu care te-ai confruntat şi atunci încerci să îţi blochezi amintirile, să le arunci cât mai departe ... fără însă a lua în calcul efectul acestora de bumerang.
Există persoane care se lipesc de suflet precum timbrul pe scrisorile poştale. Şi nu mai „scapi” de ele pentru că, asemeni timbrului, ne se pot dezlipi fără să smulgă bucăţi – numai că, sufletul nu-i hârtie, nu-i aşa?
„Suntem atât de veşnici că uităm să iubim şi să ne pierdem în oameni.”
Ce reuşeşte Flavius este să redea prin cuvinte sentimente şi să genereze acea stare emoţională profundă. Pentru că frazele lui nu se citesc ci se simt. Cum face asta? Va trebui să îl întrebăm personal pentru că deja ne-a captat curiozitatea.
„înAltă iubire” ne vorbeşte despre sentimentul de iubire la superlativ, despre pierdere, uitare, durere, picături acide prelinse direct pe un suflet rănit ... resemnare, iertare. Fiecare cuvânt este un strigăt. Fiecare frază este lama ascuţită a unui pumnal cu care autorul pare să se autotortureze ... pentru că uneori iubim veşnic şi, oricât am încerca să ne oprim, mecanismul de off pare să nu mai funcţioneze.
„Îmi spun că trebuie să mă opresc. Însă cum aş putea să mă opresc din a respira? Fără tine sunt mort, iar cu tine continui să mor.”
Şi nu supravieţuirea este problema ci faptul că sufletul arde pe un rug închinat unui sentiment ce trebuia să aducă fericire.
Emoţionantă, profundă, intensă ... sfâşietoare, cartea poate fi considerată un „manuscris” al iubirii eterne, capabilă să rămână vie şi să ardă, indiferent de durerea provocată.
Prea valoroasă pentru a fi vândută, prea puţină pentru a fi dăruită pe gratis ... întrebarea din carte încă e valabilă şi îşi aşteaptă răspunsul : „Cât am plăti pentru iubire?”
