Înainte să te cunosc de Jojo Moyes - „ Nu spune că nu îţi place un lucru până nu l-ai încercat!”
Cartea aceasta mi-a adus inevitabil în mine cuvintele lui Emil Cioran: „ A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească.” Povestea lui Jojo Moyes are darul de a-ţi rupe sufletul într-un mod dulce dar nu mai puţin dureros ca o operaţie pe cord fără anestezie. Şi, în timp ce durerea provocată de alunecarea lentă a bisturiului îţi opreşte alimentarea cu oxigen, lupţi. Lupţi să trăieşti. Pur şi simplu să trăieşti!
Will Traynor are o viaţă tumultoasă pe care şi-o împarte între business, nopţi cu iubita şi distracţii cu prietenii. Situaţia financiară de invidiat îi permite să îşi satisfacă toate capriciile şi viaţa lui pare un film frumos. Asta până se schimbă regizorul şi armonia se transformă în coşmar. Scenariul devine brusc un horror pe care îţi doreşti să-l opreşti cumva dar realizezi că nu mai merg butoanele telecomenzii.
O dimineaţă banală, o ploaie fatidică şi un accident de-a dreptul stupid îi schimbă pentru totdeauna viaţa tânărului care se trezeşte prizonier în propriul corp şi legat de un scaun cu rotile. Strălucirea este înlocuită cu întunericul, iar zâmbetul este anulat de o depresie cruntă. Nimic nu mai este cum a fost, prezentul nu poate fi reparat şi tonurile negre ale viitorului l-ar face invidios şi pe Bacovia.
Din bărbatul vesel, sigur pe el şi cu un succes garantat, Will devine o umbră ursuză datorită neputinţei dar şi proastei gestionări a situaţiei. Zilele se transformă în blestem, iar nopţile o sursă de gânduri sumbre.
Lou Clark este unul dintre personajele feminine cele mai simpatice pe care le-am întâlnit. Plină de viaţă, de culoare şi de nonconformism, fata este de un optimism debordant care o ajută permanent să meargă înainte.
Viaţa ei banală i se potriveşte de minune şi, aparent, nimic nu o poate scoate din rutină. Atunci când îşi pierde locul de muncă, Lou este nevoită să îşi găsească un nou job deoarece situaţia financiară nu-i permite să trăiască din şomaj sau să-şi ajute familia. În căutarea unui loc de muncă, Lou smulge zâmbete deoarece singurul serviciu pe care într-adevăr şi-l doreşte este chiar cel pe care l-a pierdut. Neputându-se adapta nicăieri, ea ajunge în cele din urmă în casa lui Will Traynor şi, pentru a avea grijă de bărbatul tetraplegic, primeşte un salariu consistent care o determină să păstreze postul. Deşi iniţial Will se poartă mizerabil, Lou ajunge să îi coloreze viaţa şi să îl molipsească într-o oarecare măsură cu optimismul ei.
Timpul petrecut împreună îi va schimba iremediabil pe ambii protagonişti. În timp ce Lou îi arată lui Will o altă faţă a vieţii, bărbatul are abilitatea de a o determina să-şi depăşească propriile limite şi să o facă să trăiască.
„ O vreme, nu văzusem în el decât un potenţial sinucigaş. Acum era pur şi simplu Will – un tânăr amuzant, inteligent, enervant, schimbător – care voia să mă educe şi căruia îi plăcea să se joace cu mine de-a profesorul Higgins.”
Momente de amuzament, clipe unice şi romantism se împletesc cu realitatea crudă a bolilor cu care un tetraplegic se confruntă. La toate acestea se adaugă decizia irevocabilă a lui Will de a renunţa la viaţa lipsită de sens, decizie care transformă povestea într-o goană cronometrată.
„Aveam în faţă o sută şaptesprezece zile în care să-l conving pe Will Traynor că viaţa lui merita trăită.”
A fi sau a nu fi suveranul propriei vieţi? Decizia finală îi aparţine omului sau divinităţii? Simţi cum desfăşurarea acţiunii îşi pune lent amprenta pe psihicul tău şi îl distruge cu sadism. E genul de roman pe care îl trăieşti, care te atrage în pagini şi te face să simţi toată durerea monstruoasă şi furia neputinţei. ŞI DA! AJUNGI SĂ ÎNŢELEGI DAR NICIODATĂ SĂ ACCEPŢI! Simţi că vrei să loveşti cu pumnii într-un Dumnezeu hidos ce pare atât de nedrept şi imun la suferinţa celor pe care-i numeşte cu ipocrizie „copii”. Şi vrei să urli şi să distrugi într-un ultim gest de disperare totul. Şi doare. Doare să nu poţi spera, să nu poţi schimba nimic. O durere atât de cruntă care opreşte aerul să pătrundă în organism şi care smulge într-o manieră horror inima din piept. Cine ar fi crezut că lacrimile pot arde lăsând în urma loc cicatrici invizibile dar incredibil de usturătoare?
„ De ce tu ai dreptul să-mi distrugi viaţa, iar eu nu am dreptul să decid nimic într-a ta?”
Înainte să te cunosc e o lecţie de viaţă servită forţat pe o tipsie colorată. Încerci să te uiţi la culori pentru că în rest totul e durere.
Mi-am dorit din tot sufletul meu un happy-end. Mi l-am dorit mai mult ca niciodată, fiind convinsă că viaţa dă dovadă măcar de un gram de compasiune după ce îţi toarnă pe gât pahare întregi cu amar. Am vrut ca după atât de mult întuneric, să apară măcar o singură rază durabilă de lumină.
PS: Cartea se citeşte acompaniată de şerveţele şi o sticlă cu rom. Nu. Nu cu rom. Ceva mai tare. Aş zice whiskey dar nu-mi place, aşa că optăm pentru tequila.
Mara
