Memoriile lui Hadrian

Imbracand forma unei istorii personale, povestea imparatului Hadrian este o rafinata meditatie despre moarte, dragoste, dualitatea corp–spirit, sacralitate si timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poarta marca inconfundabila a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primita in Academia Franceza.

„Marguerite Yourcenar construieste ipoteza romanesca a unui timp ciclic, intre apogeu si decadenta, si citeste al doilea secol roman ca pe o parabola decalata a lumii contemporane. Roma lui Hadrian si Occidentul contemporan se aseamana prin aceea ca reprezinta momente paroxistice ale istoriei umane, caracterizate prin cosmopolitism, profunzime si complexitate.“ — Nicolas di Méo, Le Magazine Littéraire

„Un roman clasic, cu o constructie perfect echilibrata.“ — George Steiner

Pe coperta: Detaliu de fresca, Casa cu bratara de aur, Pompei

Fragment din carte:

" Antinous era grec: am reusit sa cobor in amintirile acestei stravechi, dar obscure familii pana in vremea intailor colonisti arcadieni asezati pe tarmurile Propontidei. Asia a produs asupra acelui sange nitel cam acru efectul picaturii de iere care tulbura si parfumeaza vinul pur. In el regasim superstitiile unui discipol al lui Apollonios si credinta monarhica a unui supus oriental al Marelui Rege. Prezenta-i eraa deosebit de tacuta : m-a urmat ca un animal sau ca un geniu familiar. Ca un catelandru , avea nesfarsite disponibilitati de joaca si nepasare , era salbatic si increzator. Frumosul ogar, avid de mangaieri si de porunci , s-a culcat pe viata-mi. Admiram indiferenta aproape semeata pentru tot ceea ce era palcere sau cult personal: ea ii tinea loc de dezinteres , de scrupul, de toate virtutile studiate si austere. Ma minunam de atare dura dulceata, de incrancenatul devotament care angaja catre fiinta. Si totusi aceasta supunere nu era oarba ; pleoapele , atat de des lasate in semn de incuviintare ori de visare, se ridicau; ochii cei mai atenti din lume ma priveau in fata; ma simteam judecat. Asa cum un zeu e judecat de adoratorul lui; asprimile mele, accesele de neincredere( caci le-am avut mai tarziu) erau primite cu rabdare, cu gravitate. Stapan absolut n-am fost decat o singura data si doar asupra unei fiinte.

Daca n-am spus inca nimic despre frumusetea atat de evidenta, nu trebuie sa se inteleaga de aici retinerea unui om pe de-a intregul cucerit. Dar ne scapa acele chipuri pe care le discutam cu disperare: niciodata nu le-ntrezarim mai mult de-o clipa...Imi amintesc de capul inclinat sub abundenta noptoasa a parului, de ochii pe care pleoapele alungite ii faceau sa para oblici, de fata tanara, larga , ca si cum ar fi culcata. Fragedul corp s-a schimbat fara incetare, aidoma unei plante , iar unele dintre aceste schimbari se datoreaza timpului. Copilul s-a transformat ; a crescut. O saptamana de indolenta ajunfea sa-l moleseasca; o dupa-amiaza de vanatoare ii reda robustetea , agilitatea atletica. O ora de soare il facea sa treaca de la culoarea iasomiei la cea a mierii... Picioarele, putin greoaie, ala manzului s-au alungit; obrajii si-au pierdut delicata rotunjime a copilariei si s-au adancit usor sub pometii proeminenti; toracele bombat de aer al tanarului alergator de cursa lunga a capatat curbura domoala si neteda a unui gat de bacanta. Expresia bosumflata a buzelor s-a umplut de arzatoare amaraciune, de satietate trista. Intr-adevar acest chip se transforma ca si cum l-as fi sculptat fara incetare. 

Cand imi amintesc de anii aceia e ca si cum atunci as fi regasit Varsta de Aur. Totul era usor: eforturile de altadata capatau rasplata starii de multumire aproape divine. Calatoria era un joc : placere stapanita , cunoscuta , exploatata cu pricepere. Munca neincetata devenea un fel de voluptate. Viata mea, careia orice i se implinea cu intarziere, puterea ca si fericire, capatase splendoarea amiezii depline, insorirea orelor siestei, cand totul se scalda intr-o atmosfera de aur, obiectele din incapere, trupul intins de alaturi. Pasiunea cu prisosinta satisfacuta isi are inocenta ei, aproape tot atat de fragila ca oricare alta; respectul frumusetii omenesti trecea in domeniul spectacolului, inceta sa mai fie vanatul al carui vanator fusesem."